1. De-a lungul vremii, timpul curge-ncet prin clepsidră,
Iar omul se rătăcește-n grija pentru mâine,
Se teme de ce vine, de ce poate să se-ntâmple,
Și uită că și noaptea poate naște o zi de fericire.

2. E voie să te doară, e voie să fii frânt,
E voie să te pierzi și iar să o iei de la început,
Căci nimeni nu te judecă atunci când cazi în vânt,
Iar Dumnezeu te vede chiar și când te-ai pierdut.

3. E voie să lași garda, armura jos, în țărână,
Să simți că grea ți-e sabia în ziua de război,
Dar nu uita că-n tine mai arde-o sfântă lumină,
Pe care n-o stinge vântul și n-o îngroapă ploi.

4. Tu ești soldat al Celui ce stăpânește veșnic tronul,
Și nu ți s-a promis că vei avea numai flori,
Când ziua își ascunde sub fum și scrum farmecul,
Să nu aștepți ca lupta să fie fără nori.

5. E zi de luptă, frate, și sabia e grea,
Iar câmpul se întinde sub cerul fără margini,
Chiar dacă nu mai vezi în jur pe nimenea,
Să nu confunzi tăcerea cu lipsa de dureri.

6. Ce vrei de la țărâna ce se preface-n noroi,
Când ploaia cade rece peste câmpia goală?
Și cum să ceri din spini să-ți fie dat un rod,
Când vântul smulge floarea din marginea de vale?

7. Tu n-ai fost plămădit doar pentru zile bune,
Nici ca să porți cununa fără să fi luptat,
Ți s-au dat și furtuna, și rana, și tăciune,
Dar și puterea sfântă să mergi neîncetat.

8. Și dacă într-o zi vei vrea să lași armele,
Să pui în țărână steagul și să spui: „Ajunge!”,
Să-I spui: „Doamne, e prea greu să-mi port poverile”,
El știe cât te doare și cât de tare sufletul îți plânge.

9. Poți să întorci și spatele, să pleci din bătălie,
Să lași în urmă caii, oștirea și câmpia,
Dar ține minte, frate, în clipa cea mai pustie
Cel care stă pe tron nu Și-a uitat făgăduința.

10. Căci Împărăția nu-i a ta, ci este-a Lui,
Iar steagul ce-l ridici nu-i pus în mâna ta degeaba,
Și dacă ești copilul Împăratului,
Nu crede că te lasă singur în fața săgeți.

11. Cum ar putea un Tată să-Și uite fiul-n plâns,
Când vede cum se rupe sub pasul lui pământul?
Cum ar putea să uite un suflet de necuprins,
Când peste el se lasă și noaptea, și mormântul?

12. Poate se-aude-n zare catapulta nevăzută,
Poate nu-i vezi săgeata, dar știi că vine iar,
Și poate, pentru-o clipă, nădejdea pare pierdută,
Dar Dumnezeu rămâne al inimii tău far.

13. Nu lăsa întunericul să-ți spună că s-a terminat,
Nici fumul să te-nvețe că cerul nu mai este,
Căci Dumnezeu nu scrie doar file de-ntristat,
Ci pune după doliu o viață peste cruce.

14. El n-a zidit făptura dintr-o clipă de lumină,
Nici n-a făcut Edenul dintr-un cuvânt grăbit,
A pus întâi și cerul, și marea, și țărâna,
A pregătit pământul, apoi pe om l-a zidit.

15. A pus lumina-n zare, a despărțit oceane,
A presărat în lume și viață, și cântări,
A dat pământului sămânță, cerului păsări cântătoare,
Iar omului o cale prin vremuri de încercări.

16. Nu ești un boboc desprins din floare peste noapte,
Nici o întâmplare dusă de vânt prin timp,
Ești chip zidit cu rost, cu suflet și cu șoapte,
Cu-o inimă ce caută pe Tatăl în fiecare anotimp.

17. Și dacă Împăratul ți-a dăruit suflarea,
Nu-nseamnă că pe drumul tău n-ai să cunoști durerea,
Ci că, purtând în tine și rana, și chemarea,
Vei învăța prin cruce să înțelegi puterea.

18. Știu că unii se pierd și alții se întorc,
Știu că sunt chipuri dragi pe care nu le vezi,
Și știu că uneori, când norii peste noi se storc,
Îți cauți printre stele zâmbetul din zile vechi.

19. Poate acel zâmbet drag pe care-l vrei din nou
Se ridică acum, tăcut, deasupra norilor,
Poate ceea ce-ai crezut că este doar ecou
E glasul unei vieți ce trece dincolo de zori.

20. Căci Dumnezeu îi vede pe toți cu-aceeași iubire,
Pe cel ce poartă sabia și pe cel căzut,
Nu schimbă dragostea Lui după rang sau după fire,
Și nici pe cel mai slab nu-l lasă nevăzut.

21. Fie că ești comandant, fie că ești muritor,
Fie că porți însemnul Împăratului în tine,
În ochii Lui ești fiu, nu simplu călător,
Și fiecare rană a ta o știe bine.

22. Căci dacă El a scris și pierderea-n poveste,
Tot El a scris și viața dincolo de mormânt,
Dacă a scris și lacrimi pe filele din carte,
Tot El a pus în moarte sămânța unui cânt.

23. Așa că mergi, soldate, chiar dacă drumul doare,
Chiar dacă peste câmpuri se lasă iarăși fum,
Nu toate biruințele au chip de sărbătoare,
Și uneori credința înseamnă doar: „Mai merg un drum.”

24. Iar dacă vântul lumii te va chema-n pustie,
Să nu-ți vinzi pentru-o clipă lumina din priviri,
Căci ceea ce astăzi ți se pare pierdut pe vecie
Poate fi doar începutul unei noi învieri.

25. Și când, la urmă, timpul se va opri în clepsidră,
Iar pașii tăi vor tace sub cerul liniștit,
Vei înțelege poate de ce-a curs fiecare fir de nisip
Nu ca să pierzi, ci pentru ceea ce-ai fost zidit.

26. Iar dacă după toate vei spune: „A fost vântul,
Am alergat zadarnic și totul s-a sfârșit”,
Adu-ți aminte: Domnul nu ți-a promis pământul,
Ci ți-a promis o Țară și-un drum desăvârșit.

27. Nu tot ce pare pierdere rămâne pierdut,
Nu orice noapte este sfârșitul dimineții,
Când crezi că totul moare, ceva abia s-a născut
Căci crucea nu-i sfârșitul, ci începutul vieții.